Opt săptămâni reprezintă o fereastră de organizare, nu o promisiune de record. Planul trebuie raportat la pregătirea deja acumulată și la data concursului. Un alergător care revine după o pauză nu poate urma aceeași progresie ca unul care se antrenează constant de luni întregi.
O structură ilustrativă, neindividualizată, poate folosi primele două săptămâni pentru stabilizarea rutinei: alergări accesibile, evaluarea toleranței la efort și exerciții de forță cunoscute. În săptămânile următoare se poate dezvolta componenta identificată drept prioritară, păstrând celelalte calități. Antrenorul decide dacă această prioritate este continuitatea aerobă, viteza sau familiarizarea cu ritmul specific.
Săptămânile cinci și șase pot include situații apropiate concursului: plecare controlată, alergare în grup și schimbări de ritm. Exemplele nu înseamnă simulări maximale repetate. În ultimele două săptămâni, pregătirea urmărește exprimarea capacității existente, cu reducerea oboselii acumulate și fără introducerea unor exerciții solicitante complet noi.
La fiecare etapă, urmărește disponibilitatea pentru antrenament și calitatea ședințelor, nu doar bifarea calendarului. Dacă recuperarea se deteriorează, modifică etapa înainte de a adăuga solicitări. Pentru juniori sau sportivi cu întreruperi recente, schema are nevoie de adaptarea unui antrenor; opt săptămâni nu înlocuiesc baza construită anterior.